luni, 7 noiembrie 2016

Pelerinaje Prislop 2016

Pelerinaje la Manastirea PRISLOP:

Plecari din Bucuresti, Ploiesti si Brasov/Pitesti** si localitati aflate pe traseu.
0742268568, 0724525041  - dna Adriana

     

1) 26-27 Noiembrie 2016 - "Parintele Arsenie Boca" - Pelerinaj la Prislop

Manastirea Prislop, inchinare si rugaciune la mormantul Parintelui Arsenie BocaManastirea Ramet: icoana Maicii Domnului Pantanassa, moastele Sf. Ghelasie de la Ramet, AIUD: inchinare la moastele Sfintilor Martiri din inchisorile comuniste. Manastirea Sighisoara: icoana Maicii Domnului. Participare la Sfanta Liturghie. Plecare din Bucuresti, Ploiesti si Brasov. 

Oferta speciala Pret 135Lei/persoana


De-a lungul anului apar permanent evenimente noi care au ca obiectiv principal Manastirea Prislop. Consultati periodic site-ul nostru.

Pentru realizarea evenimentelor transportul se face cu autocarul, vor fi prezenti, in functie de posibilitati un insotitor organizator si un Preot invitat (functie de disponibilitate). Participare la Sfanta Liturghie, atmosfera incarcata de spiritualitate.


Cazarea este rezervata la Manastirea Ramet, 30-35lei/persoana, Camere de 2-3-4 locuri sau mai multe, repartizate functie de componenta grupului. Este necesar pachetel cu mancare!

 In functie de conditiile de drum, meteo s.a traseul se poate modifica, fara a afecta obiectivul principal: Manastirea Prislop.

Click pentru Contractul de Servicii

PROCEDURA DE INSCRIERE:
Pentru a participa la pelerinaj este necesar
1) Sa studiati cu atentie programul pelerinajului (traseu, cazare, pret, conditii de participare detaliate mai jos), sa sunati sau sa trimiteti email pentru a lamuri orice intrebare referitoare la evenimentul ales;
2) Sa completati Formularul de inscriere (click). SAU Sa sunati SAU sa trimiteti un email cu datele dvs: Nume, prenume, oras si pelerinajul solicitat la pelerinaje@email.com si veti primi un contract de servicii care trebuie studiat, completat si semnat de dvs. si o factura proforma pentru plata serviciilor.
3) Locurile se ocupa in ordinea platii, iar plata se face in principal in contul firmei NUMAI dupa semnarea Contractului:
Apologetikos Serv SRL, CUI 32136877
Banca: Unicredit Bank Ploiesti II
Contul: RO10 BACX 0000 0009 2801 0001
4) Imediat ce ati achitat veti primi locul in autocar.
5) 2-3 zile inante de plecare vom confirma locul si ora plecarii.
6) locul de debarcare este fixat si va fi acelasi cu locul imbarcarii, fara exceptii.
7) Va asteptam cu drag sa ne insotiti in pelerinaj.

  Observatii si conditii de participare:

ATENTIE: In pelerinaj NU se fumeaza la manastiri, datoram respect celor din jurul nostru! Pelerinul pleaca de acasa pentru rugaciune si multumire catre Bunul Dumnezeu, nu cauta confortul, incearca sa ajute pe cei din jur, inarmat cu rabdare si bunacuviinta, nu deranjeaza pe cei din jur, ci le acorda respectul cuvenit.    

1. Pretul include transportul cu autocarul si NU INCLUDE CAZAREA. Cazarea se face in principal la Manastiri, in functie de posibilitatile locale si poate varia ca pret intre 25-35lei/persoana/noapte la manastire in conditiile oferite de acestea (fiecare traseu are cazare diferita). Locul de cazare se poate modifica, in functie de disponibilitate sau se poate face la pensiuni, vile daca nu exista cazare in apropierea manastirii. In cazul in care cazarea se face la pensiune, pretul variaza in functie de fiecare program.
2. Pretul nu include: vizitarea obiectivelor de pe traseu, taxele de trecere cu bacul sau de trecere a granitei, acolo unde este cazul.
3. Masa se va asigura individual, in general participantii sunt rugati sa aiba la dansii mancare la pachet, autocarul poate opri pe traseu pentru aprovizionare, daca sunt solicitari. Nu este timp pentru oprire la restaurant, obiectivele fiind foarte multe spre ajutorul pelerinului. 
4. In functie de disponibilitate, locul de cazare se poate modifica. Va rugam sa solicitati informatii despre locul de cazare.  

5. Locurile in autocar se ocupa NUMAI in ordinea platii (minim avans 50%. Restul de 50% se achita cu minim o luna inaintea plecarii).
6. Nu se admit retrageri si nu se returneaza banii incepand cu trei saptamani inaintea plecarii (clientul trebuie sa gaseasca inlocuitor pe cheltuiala sa pentru a nu pierde banii).
7. Traseul poate suferi modificari in functie de starea drumurilor, conditiile meteo, etc pe cat posibil fara a afecta obiectivele de vizitat. Obiectivele se viziteaza numai daca sunt deschise publicului in perioada respectiva.
Ne rezervam dreptul de a modifica oferta in orice moment, fara preaviz.
8. Preturile sunt valabile pentru grup de minim 40 persoane. Daca grupul este mai mic de 40 persoane, pelerinii vor fi informati asupra costurilor suplimentare, daca acestea exista, costuri ce nu depasesc 10-15% din pret. In cazul in care majorarea depaseste 15% pelerinul poate solicita rambursarea sau poate opta pentru un alt pelerinaj. In cazul in care se decide amanarea pelerinajului pentru o data ulterioara, pelerinul are dreptul sa decida daca ramane inscris.
9. Programele cuprind foarte multe obiective pentru a fi cat mai utile pelerinului. In functie de evenimente intalnite pe traseu: conditii meteo, starea drumurilor, prelungirea Sfintelor slujbe, sarbatori si evenimente speciale sau evenimente datorate grupului, ce nu pot fi prevazute, este posibila depasirea orei 24 la intoarcerea acasa.
10. In cazul neprezentarii pelerinului la locul de imbarcare si la ora stabilita, indiferent de motiv, acesta va pierde dreptul de a participa si nu i se va rambursa suma achitata.
11. Locul de imbarcare este acelasi cu locul debarcarii, in fiecare oras, fara exceptie.  


Parintele Arsenie Boca - Sfantul Ardealului

Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.


Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.


Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.


Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.


Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, Slavă Ţie! Amin.

Un sfânt se cunoaşte abia după trecerea timpului. Cu cât se adaugă mai mulţi ani după mutarea sa pe lumea cealaltă, cu atât va veni lumea spre el mai mult, dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dumnezeu” spunea Parintele Arsenie Boca, ”un fenomen unic în istoria monahismului românesc”, dupa cum l-a caracterizat Parintele Dumitru Staniloae.


Manastirea Prislop
reprezinta unul din cele mai importante asezaminte religioase ortodoxe din Transilvania. Manastirea este situata in Satul Silvasu de Sus, Hateg, Jud. Hunedoara, Romania si are hramul "Sfantul Evanghelist Ioan" (26 septembrie) sarbatorit cu pelerinaj pe 14 septembrie si Sf. Ioan de la Prislop 13 septembrie.


Manastirea Prislop a fost intemeiata de calugarul Nicodim in anul 1404, cu sprijinul domnitorului Mircea cel Batran. In manastire functioneaza un seminar teologic monahal, care are ca eleve atat dintre maici, cat si dintre fetele laice.


Manastire de calugarite, a fost reconstruita din piatra de Domnita Zamfira, fiica lui Moise Voda, in anul 1564; arhitectura are structuri asemanatoare bolnitei de la manastirea Cozia, cu adaugiri dupa incendierea ei de catre generalul Bucow, in 1762; picturile murale interioare in fresca dateaza din anul 1759.


In pestera din apropiere a fost lacasul Cuviosului Ioan de la Prislop din Silvasul de Sus, in prima jumatate a sec. al XV-lea, sfant praznuit pe 13 septembrie. In iunie 1992, sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a canonizat pe Sfantul Cuvios Ioan de la Prislop, fiind unul dintre monahii marcanti de la finele secolului al XV-lea.


Avutul cel mai de pret al manastirii Prislop este o icoana aurita a Maicii Domnului facatoare de minuni, dar al Domnitei Zamfira, inmormantata aici (1580), cu stema Tarii Romanesti pe lespedea funerara. Icoana se afla in altar.


Parintele Arsenie Boca este considerat al treilea ctitor al manastirii pentru ca, timp de 41 de ani cat a fost staret si, apoi, duhovnic al manastirii, a reorganizat-o, a reconstruit-o si a pictat-o, dandu-i stralucirea de astazi.
Parintele Arsenie Boca 1910 – s-a nascut pe 29 septembrie, la Vata de Sus, langa Brad, judetul Hunedoara. Parintii sai, Iosif si Cristina, ii pun la botez numele Zian.

În ziua de 10 aprilie 1942, la Praznicul Izvorului Tămăduirii de la Mănăstirea Brâncoveanu, părintele ierodiacon Arsenie va fi hirotonit Ieromonah (preot monah), de către Mitropolitul Nicolae Bălan, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, înconjurat de un sobor de preoţi, între care Protopopul Virgil Nistor din Braşov şi preotul Mihail Neagu din Sibiu, care i-au fost naşi de hirotonie. Tot atunci, în asistenţa mulţimii de credincioşi, Mitropolitul l-a instituit ca Duhovnic şi Stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu.

Maica Domnului - pictata la Biserica Bixad
Îndată după hirotonie, ca preot, ca duhovnic, ca stareţ, va începe cu putere şi duh apostolesc şi chiar prorocesc, mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptare religioasă şi morală a credincioşilor, reuşind în scurt timp să adune în jurul său ucenici, dintre care unii vor deveni preoţi, alţii monahi şi monahii.

  A fost arestat prima oară în iulie 1945 la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea şi anchetat la Râmnicu-Vâlcea, transferat apoi la Siguranţa Generală din Bucureşti. Din dosarul de urmărire a Părintelui Arsenie Boca reiese că a fost eliberat din arestul Siguranţei Generale din Bucureşti în jurul datei de 30 iulie 1945, la ordinul Ministrului Afacerilor Interne, acuzaţiile care-i fuseseră aduse fiind complet nefondate. În continuare, a fost urmărit şi supravegheat până la sfârşitul vieţii.

Părintele a mai fost arestat şi anchetat la Făgăraş şi Braşov în 1948. În noiembrie 1948 a fost mutat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului, judeţul Hunedoara. În 1951 a fost luat de la mănăstire şi trimis pentru mai mult de un an în lagărele de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.


Romania noastra
În noiembrie 1955 a fost iar arestat şi anchetat la Timişoara. Apoi închis la Jilava şi Oradea, de unde a fost eliberat în aprilie 1956. În 1959 a fost scos abuziv din monahism şi i s-a interzis să slujească la altar. A fost apoi angajat ca pictor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti. A pictat la Biserica „Sfântul Elefterie” şi la Biserica Boteanu din Bucureşti şi la Biserica din satul Bogata, judeţul Braşov. Din 1968, timp de 15 ani a pictat biserica din satul Drăgănescu. Mii şi mii de oameni l-au căutat mereu pentru sfat şi îndrumare.

A trecut la Domnul pe 28 noiembrie 1989, la Sinaia, unde avea un mic atelier, într-o casă unde câteva maici de la Prislop amenajaseră un aşezământ monahal.

A fost înmormântat pe 4 decembrie 1989 la Mănăstirea Prislop.

De atunci din ce in ce mai multi credinciosi il cauta pe Parintele Arsenie Boca in pelerinaj la Prislop. Parintele a promis tuturor ca "de acolo unde plec va voi ajuta mai mult". Toti cei care ajung la Prislop simt ajutorul Parintelui si revin continuu.  

luni, 5 ianuarie 2015

Cararea Imparatiei

Cararea Imparatiei 
~ Parintele Arsenie Boca ~
Capitolul 3: Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor
Înclinaţii spre trufie
Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească
Înclinaţii spre mânie
Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească
Înclinaţii spre pizmă şi lume
Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul
Cei buni
Liniştirea
Postul
Privegherea
Psalmodia
Rugăciunea
Citirea
Întrebarea celor cercaţi
Milostenia
Ce urmăreşte Dumnezeu
Ceasul primejdiei
Socotelile înţelepciunii cu moartea
Cursele
Greşalele iubirii şi dreapta socoteală
Judecata milostivă
Un tovarăş nevăzut şi bun
Cărarea Sfântului Pavel
Despre dragoste
Deşertăciunea deşertăciunilor
Iubirea e cărarea
Semnul crucii
În pustia Carantaniei
Din păcătoşi, sfinţi
Lupta mântuirii
Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean
Puiul necurat
Despre îngustimi şi eretinism, sectarismul
Lupta dintre ateism şi creştinism

Înclinaţii spre trufie
         Mai curând vor să dea lecţii decât să primească. Ei osândesc în inima lor pe cei ce nu pricep credinţa după felul lor şi această simţire, mai întâi tăinuită, o scot la iveală prin cuvinte şi atunci ţi se pare că auzi pe fariseul care crede că preamăreşte pe Dumnezeu lăudându-se cu faptele sale şi dispreţuind pe vameşul. Asta înseamnă să faci pe voia diavolului. Acestea toate împing sufletul la mândrie şi la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos începătorilor (, dar şi că ele îi schimbă în păcate). Căci nu pot să se mai sufere unul pe altul, şi dacă se găseşte vreun concurent ca să-l înjosească pe aproapele său, aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o vor vedea; ei vor strecura ţânţarul altora şi vor înghiţi cămila lor.
         Nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare, fiindcă astfel de ucenici nu caută decât să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei.
         Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvârşit şi adevărata evlavie.
         Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind greşalele pentru a le face puţin mai grele(?). Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii, dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba câteodată merg până acolo ca să ceară ca să-i preamărească oamenii. Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni.

Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească
         Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.
         Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti.
         Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.

Înclinaţii spre mânie
         Au în permanenţă o proastă dispoziţie.
         Îşi fac datoria numai de mântuială.
         Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.
         Pun vina pe greşealele altuia.
         Îi bârfeşte pe ceilalţi.
         Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească
         Se istovesc în canoane.
         Se dedau fără de frâu la posturi.
         Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
         N-au dreaptă socoteală.
         Lucrează împotriva poruncilor.
         Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.
         Lipsa de ascultare de duhovnic.
         Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
         Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
         Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
         În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.
         Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.
         Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.

Înclinaţii spre pizmă şi lume
         Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui.
         Suferă când aude că cineva este lăudat.
         Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de a-i risipi pe cât e posibil laudele.
         Doreşte să fie primul în toate.

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul
         Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.
         Cei buni
         Se arată prin smerenia lor.
         Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.
         În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.
         Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin.
         Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.
         Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.
         Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.
         Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.
         Cei smeriţi nu dau învăţături nimănui.
           Liniştirea
         Petrecerea neîmpărtăşită, ferită de orice grijă a vieţii, ca astfel omul să poată, prin depărtarea de oameni şi deîmpărtăşiri(?), să fugă de zgomot şi de cel ce "umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită", prin întâlnirile şi grijile vieţii. Trebuie să aibă numai o singură grijă, cum să placă lui Dumnezeu mai mult şi să-şi facă sufletul neosândit în ceasul morţii şi să afle, cu toată sârguinţa, lucrările fine ale dracilor şi greşalele sale ce întrec nisipul mării. Cunoscându-le pe acestea omul plânge pururea, dar e mângâiat de Dumnezeu.
           Postul
         Postul cu măsură sau mâncarea odată în zi (a nu se sătura). Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate neînsemnate şi care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le pofteşte sufletul. Să mănânce în fiecare zi un fel cu înfrânare. Vinul e folositor la bătrâneţe, la neputinţă şi la frig şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la sănătate mai bună este apa - dar şi aceasta puţină, căci setea e mai bună decât toate poftele trupeşti.
         Privegherea
         E bine a folosi jumătate din noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie şi pentru rugăciune, pentru suspine şi lacrimi, ca prin postul şi privegherea cu măsură, să se facă supus sufletului sănătos şi gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăţie şi luminare - ca să facă şi să vadă cele cuvenite.
         Psalmodia
         Rugăciunea trupească prin psalmi şi îngenuncheri ca să se deşire trupul şi să se smerească sufletul, ca să fugă vrăjmaşii noştri, dracii, şi să se apropie prietenii noştri, Îngerii, şi aşa să cunoască omul de unde primeşte ajutor.
         Rugăciunea
         Rugăciunea duhovnicească făcută prin minte care se fereşte de orice gând. Stând mintea în cele zise şi căzând la Dumnezeu cu înfrângeri negrăite, cere numai ca să facă voia dumnezeiască întru toate faptele cugetărilor sale, neprimind nici un gând, sau figură, sau culoare, sau lumină, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce priveşte numai la Dumnezeu şi vorbeşte numai cu El fiind ajunsă fără formă, fără culoare şi fără figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, care se cade să o aibă cel lucrător.
           Citirea
         Pentru a învăţa din dumnezeieştile Scripturi şi vieţile părinţilor cum să biruiască patimile şi să dobândească virtuţile. Pentru ca să umple mintea lui cu cuvintele Duhului Sfânt şi să uite cuvintele şi gândurile necuvioase care le-a auzit fiind afară de chilie. Cel ce vrea să înveţe cunoştinţa de Dumnezeu, nu trebuie să fie numai cu auzirea. Pentru că altceva este auzirea şi altceva fapta. Cunoştinţa duhovnicească nu se iveşte numai din cugetare, ci se dă de la Dumnezeu după Har, celor smeriţi la cuget. Că cel ce citeşte Scripturile, poate le cunoaşte în parte, nu e de mirare mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoştinţa lui Dumnezeu ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoştinţă de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinţi Părinţi (Preoţi).
           Întrebarea celor cercaţi
         Despre orice cuvânt sau faptă se cade a întreba pe cei cercaţi pentru ca nu cumva din necercare, sau din plăcere de sine, înţelegând şi făcând ceva, unele în locul altora, să rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum trebuie, neştiind încă nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie asupra lui spre învăţare, spre cercare, spre cunoaşterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneţ, să nu-şi piardă nădejdea în orice rău sau bine ce i s-ar întâmpla. E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă şi de orice lucru fără rost, şi să cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decât răsuflă în toată vremea şi în tot locul şi lucrul, şi să cadă la El din suflet, adunându-şi mintea din toate lucrurile lumii şi căutând să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-şi vadă greşeala sa ca nisipul mării, şi acesta este începutul luminării sufletului şi decada(?) sănătăţii lui. Atunci începe să înţeleagă binefacerile lui Dumnezeu şi greşalele sale. De atunci păzeşte poruncile întru cunoştinţă, de la cea dintâi până la cea din urmă, fiindcă şi Domnul le-a pus ca pe o scară şi nu poate cumva să treacă peste una ca să ajungă la alta, ci trebuie să înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua şi aşa mai departe, face pe om Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce (aleargă) aleg să le împlinească.
         Nici o altă făptură sau zidire însufleţită sau neînsufleţită n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească, care bucurându-se de multe binefaceri, a mâniat pe Dumnezeu necontenit.
         Milostenia
         Milostiv este cel ce miluieşte pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are lipsă de ea, socotindu-se că e datornic. Săracul poate trăi fără să-l miluiască, după puterea sa, nu poate el însă să trăiască şi să se mântuiască. Milostenia desăvârşită este aceea pe care ne-a arătat-o Hristos, care a răbdat moartea pentru noi, punându-ne tuturor o pildă şi un chip ca şi noi să murim pentru alţii, nu numai pentru prieteni ci şi pentru duşmani când vremea o cere. De la frica de Dumnezeu trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunoştinţa prin care e sfatul şi dreapta socoteală.

Ce urmăreşte Dumnezeu

         Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde; şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi în iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstire, şi în ceata Sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi-n Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicând că-I păcătos şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr cel înviat a patra zi din morţi. Orbirea răutăţii, stând de-a pururea împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. De aceea înfruntând mânia, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea "drepţilor" în Împărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie în Ceruri, pentru un păcătos ce se întoarce.
         Această întoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o câştige, însă nu poate dacă nu ne învoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi, şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne grăieşte şi cu tunul.
         Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul este mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii însă, legaţi în neştiinţă, scurţi la minte şi slabi în credinţă, urmăresc viaţa pământească şi toată mâhnirea lor e pentru trupuri (Înţelepciunea lui Isus Sirah 41, 14).
         Cât ţine forma aceasta de viaţă, oamenii vor fi amestecaţi: cei din Noul Testament, fiii Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii îi mai ţine în rânduială şi oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii şi ai neorânduielii fără leac, care sunt fiii celui rău.
         "Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase tinde de bună voie spre Harul dumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile înţelepciunii. Iar acela ce nu-i îndrăgostit de acestea e tras de la păcat împotriva voii lui, şi lucrul acesta îl face judecata cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providenţă, cel de-al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de Judecată să ajungă la osândă." (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 54, Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 252).
         Drept aceea, până ce nu vom ajunge la aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii, nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.
         Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmăreşte înţelepciunea noastră, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpânul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi de El se teme iadul, şi din porunca Lui ascultă dracii de Satana al lor. "Toţi locuitorii pământului sunt nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-i zică: Ce faci?" (Daniil 4, 32).
         Când a vrut să mântuiască pe Adam şi cu toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să scoată din ghearele morţii pe oricine vrea. De aceea au şi zis Părinţii, mângâind pe oameni: "Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu", fiindcă oricine, care în primejdie de moarte fiind, de va chema numele Domnului îşi va mântui sufletul său, căci, în ce-l va afla moartea în aceea va fi în veci. Iată de ce, neştiindu-ne sfârşitul, suntem datori a ne afla mereu în pocăinţă, ca într-însa să fim socotiţi în veci. Amin.

Ceasul primejdiei

         Mulţime de oameni însă nici grijă nu au de cuvintele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi-ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se întorc la Dumnezeu, viaţa începe să fie în primejdie: încep necazurile morţii, surlele chemării a patra.
         Viaţa o avem de la Dumnezeu: Prin El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28). Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, iar dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul şi trupul şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu - după greşeala noastră - se desface de viaţa noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeală, ci rabdă o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, în tot chipul chemându-l, până în sfârşit deznădăjduieşte de mântuirea multora(?!).
         Iar moartea o avem de la ucigaşul. Deci, când oamenii se bagă cu totul în voile dracilor, viaţa le e în primejdie şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu inima de lumea aceasta şi de voile trupului, cele împotriva firii, mintea li se strâmbă, încât nu mai deosebesc adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se îndepărtează din mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai ştie de Dumnezeu şi aşa vine osânda la moarte, şi aşa vine prăpădul în fiecare rând de oameni. Întâi e moartea sufletească a ateismului, a necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului, după vrednicie şi spre înţelepciunea multora.
         La început oamenii trăiau mai mult. "Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit." (Facere 5, 27). Cu trecerea de vreme, înmulţindu-se oamenii pe pământ,   s-a înmulţit şi stricăciunea, desfrânarea, în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Şi a zis Dumnezeu: "Nu va rămânea Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup, deci zilele lor să fie numai 120 de ani" (Facere 6, 3). Iar după trecere de vreme şi înmulţirea fărădelegilor între oameni, David zice: "Toate zilele vieţii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai în putere 80 de ani; iar ce este mai mult decât aceştia, nu-i decât osteneală şi durere" (Psalm 89, 10).
         Aşa era în vremurile de demult. Astăzi, mulţimea bolilor şi desimea războaielor mult a mai scurtat viaţa oamenilor.
         Noi nu mai suntem sub împărăţia legii vechi, ci în Împărăţia Harului câştigat nouă de Mântuitorul Hristos ca să ne mântuim. Dar dacă nepriceputul de om se ţine împotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cade din Har sub lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu moartea năpraznică, ce se împlineşte prin războaie şi nenorociri, întocmai cum scrie la lege:
         Cel ce bate pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât (Ieşire 21, 15).
         Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât (Ieşire 21, 17).
         Cine nu ascultă de preoţi, unul ca acela să moară (Deuteronom 17, 12).
         Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea e sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât. Tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela să fie stârpit din poporul Meu (Ieşire 31, 14).
         Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască (Ieşire 22, 18).
         Tot cel ce se împreună cu dobitoacele să fie omorât (Ieşire 22, 19).
         La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu faceţi rău! Iar de le veţi face rău şi ei vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor, şi se va aprinde mânia mea şi vă voi ucide cu sabia, şi vor fi femeile voastre văduve şi copiii voştri orfani (Ieşire 22, 22-24).
         Dacă însă va ucide cineva cu vicleşug şi cu bună ştiinţă pe aproapele său, să fie omorât.
         Tot cel ce va munci în ziua odihnei să fie omorât (Ieşire 31, 15).
         Cel ce scoate sabia, de sabie va muri şi va pieri (Matei 26, 52).
         Cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie, furând Sfânta Împărtăşanie, încă se fac vinovaţi de moarte. Despre ei încă zice Sfântul Pavel: "Mulţi dintre voi sunt slabi şi bolnavi şi o bună parte mor" (I Corinteni 11, 30).
         Toţi însă care cu bună ştiinţă fac unele ca acestea fără să se pocăiască, vor muri în fărădelegile lor, în morţi năpraznice. Pentru că: "Focul şi grindina, foamea şi moartea, dinţii fiarelor şi şerpii şi sabia izbânditoare, toate acestea spre pedeapsă sunt făcute, ca să piardă pe cei necredincioşi".
         Primul care a furat Sfânta Împărtăşanie a fost Iuda, fiul pierzării, care s-a spânzurat şi a căzut din spânzurătoare de şi-a spart capul, ia crăpat pântecele în două şi i s-au vărsat toate măruntaiele, luând astfel plata fărădelegii sale (Fapte 1, 18).
         Iată ce lucruri trebuie să scoatem din noi şi dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte şi sabia atârnă nevăzut asupra vieţii. Iar dacă în loc de îndreptare, pentru care ne dă Dumnezeu oarece vreme de necaz, noi însă totuşi ne îndărătnicim cu mintea împotriva voinţei lui Dumnezeu, se întâmplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia şi se împlântă în capul care nu mai are minte.

Socotelile înţelepciunii cu moartea

         Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.
         Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta a războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi. Luăm ca gând de ajutor de darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători de seamă sau potrivnici - dar totuşi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă, să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. Al doilea gând de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mult se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui acasă.
         Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie". Pe urmă numai Dumnezeu ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţă. Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-înşii să aducă mântuirea, celor ce cu tot dinadinsul vrea ca să se mântuiască şi care sunt de mântuit.
         Aşa bunăoară, cineva încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei "prieteni" ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu ca pe singura scăpare a sa din primejdii. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele vieţii lui, pe care le-ar mai avea de trăit - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl ştie, că mai târziu ar avea o pocăinţă şi mai bună, îl va îngădui prin mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-l de fiecare - căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.
         Pe cei ce însă n-au statornicie în bine şi iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce-au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se ocrotească în veci fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o cât de câtă pocăinţă.
         Pentru cei ce trecuţi prin suferinţe au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie.
         Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu fără întoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: s-au îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele, şi aşa mai uşor să se osândească; sau că prin răutatea lor vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe oarecare din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă sau îndărătnici la sfatul şi la rugămintea celor buni.
         Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor - şi aşa-şi îngreuiază sau îşi pierd mântuirea lor - fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie: (lipseşte citatul - e din carte)
         Înţelepciune 3:
         1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca.
         2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă,
         3. Şi mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace.
         4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire,
         5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
         6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.
         7. Străluci-vor în ziua răsplătirii ...
         Iar dacă sunt câte unii răi fără de leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să ia osânda veşnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.
         O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa.
         Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni conştiinţa răsplătirii după fapte.
         Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un singur lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfarmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
         Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: "Că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să ne învăţăm a ne lepăda de ea şi s-o căutăm pe cea adevărată".
         Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o.
         Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia vieţii. Amin.

Cursele

         Unii îşi taie mintea în Scripturi. Cu trecerea de vreme Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să-l iubescă pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă.
         Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovăduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi dă pe râpă de oameni cu mulţimea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.
         De aceea e bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi se ivesc şi multă tulburare fac printre oameni. Iată cum vine cursa aceasta:
         Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi-o "ispită a mântuirii" în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit de fapt nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate. Au şi ei o osteneală, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire înainte de vreme şi ispitind pe Dumnezeu.
         Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.
         Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire îmbulziţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubirea fără de minte, pe care vor s-o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-l amăgească desăvârşit, ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i prăpădească. Astfel, când atârnă de Dumnezeu o atare pedeapsă peste un oarecare, îl cercetează Satana luînd chipul mincinos al lui Hristos, şi grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după "plăceri duhovniceşti". Iată-l cu momeala pe gât. De-acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.
         Iată cum puiul de drac al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă omorând pe cei ce nu cred în el, i se va părea că face slujbă lui Dumnezeu (Dumnezeu care l-a înşelat pe el).
         Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit la minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi, toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-ţi dea arama pe faţă. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, cel mai adesea, e căderea la laudă cu care tatăl minciunii şi-a amăgit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit la minte. Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.
         O mărturie din Scriptură a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea proorocilor mincinoşi din zilele lui Ilie şi a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazurile şi moartea ce-l va ajunge în zilele urmaşilor săi (3 Regi 22).
         Duhul care a ieşit şi-a stat înaintea feţei Domnului şi s-a făcut duh mincinos în gura proorocilor, căruia i-a zis Domnul: "Du-te şi fă cum ai zis", e acelaşi care a cerut de la Dumnezeu să cerce pe Iov (Iov 1).
         Cu îngăduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne pe oameni, şi-i culege pe toţi cei ce umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovedanie a Bisericii. Căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgeţile laudei, şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei.
         Că iată, pe cei ce n-aveau curăţia vieţii - lingăii de la curtea regelui Ahav - i-a dat înşelăciunii desăvârşite a regelui minciunii, şi sfatul lor era minciună şi ispită regelui iubitor de slavă deşartă, ispită în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale.
         Ca şi înşelaţii aceia care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită, şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mare: "Ilie", "Ioan", "Hristos", "Fiul Omului", "Dreptul Judecător", şi aşa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că Dumnezeu i-a trimis să spună la lume . . . lucruri de care îţi ţiuie urechile auzindu-i, şi-ţi îngheaţă inima.
         Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:
         1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toţi ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.
         2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă.
         3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură  (unul  chiar  mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi sfinţi.
         4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.
         5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.
         6. Adesea au "grăire în duh", cu "duhul" care-i poartă şi-i învaţă.
         7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la "duhul" lor.
         8. Câte unii, cu toate acestea, arată o evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi şi Sfânta Cruce, bătând metanii, sărutând icoane, ba şi Sfânta Împărtăşanie luînd-o şi jurându-se că sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.
         9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a "duhului" care le spune ce le spune, ca unul ce n-are învelitoarea trupului, şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
         10. În numele "dumnezeului" lor, sunt în stare să omoare un om, întemeindu-se pe Scriptură, că şi Avraam a fost în stare de-o atare ascultare, iar Fines a şi făcut aceasta şi i s-a socotit aceasta râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). Cu amăgirea ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Terorişti ai sufletelor simple.
         11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei înşişi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea din urmă sfărâmare şi sărire a minţii.
         12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă. Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm ci ne păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20).
         Totuşi, pe cât se poate, să încercăm a-i înţelege, lămurind adevărul lucrurilor şi meşteşugurile vicleanului.
         E ştiut că făcând omul gândurile şi voile celui rău, intră acela în el. Sau, altfel zicând: iubind cele rele, prin firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga. Când vede că nu poate amăgi pe un om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând acolo să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi-a iubirii virtuţii şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezeşte la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părerea mare despre sine, precum că pe el îl trezesc îngerii la pravilă. Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să pipe, să bea, zicându-i gândurile că-i trebuie putere, şi nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat, arătându-i-se în chipul lui Hristos şi spunându-i "Pentru dumneta mai răsare soarele!". Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el e Fiul Omului din Scriptură şi Dreptul Judecător, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. De aceea au zis Părinţii că întotdeauna extremele sunt ale diavolului.
         Deci, ca să înţelegem mai bine lucrul acesta subţire şi rostul pentru toţi al celor scrise, ne folosim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda şi Ioan. Amin.

Greşalele iubirii şi dreapta socoteală

         Aceşti ucenici ai Domnului, din pricina iubirii lor aprinse, fiecare au făcut câte-o greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când oamenii dintr-o cetate oarecare, necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacov şi Ioan au zis: să ne rugăm ca Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă (Luca 9, 54). Cinstea şi preţul pe care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna şi iuţimea lor, încă nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a adus la blândeţe şi la dreaptă socoteală, învăţându-i: "Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi acestea" (Luca 9, 55).
         Petru, după frumoasa mărturisire de credinţă: "Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!" (Matei 16, 16), şi după lauda Mântuitorului - care în aşa fel i-a spus-o ca oarecum să-l ferească de primejdia laudei şi a părerii de sine, - când Iisus a început să le spună apostolilor despre patimile şi răstignirea Sa, Petru, în iubirea lui n-a putut răbda o socoteală ca aceea. Atunci, ca unul ce n-avea şi cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu, care să ţină cumpăna dreaptă cu puterea iubirii aprinse şi înţeleasă omeneşte, capătă de la Domnul palmele acestea: "Înapoia mea Satano! Sminteală-mi eşti!" (Matei 16, 32). Sigur că nu Petru era Satană, ci un gând al Satanei intrase şi se exprimase prin gura lui Petru, - căci era o spărtură, o descumpănire între puterile lui sufleteşti: cunoştinţă, dragoste şi iuţime. Şi se vede că încă nu s-a tămăduit cu îndreptarea aceea. Mai bătrân fiind şi mai greu de leac, iubirea lui încă nu se strămutase, ca a lui Ioan: toată pentru Mântuitorul, ci mai ţinea ceva şi pentru sine.
         Iuda, voia ca şi Mântuitorul să iubească ceea ce iubeşte el, adică să întemeieze o împărăţie pământească a Cerurilor şi Iisus să se facă Împărat, iar pe el, mare sfetnic şi vistier al arginţilor, că tare era umilit să fie trimis desculţ, fără traistă şi fără băţ, şi să propovăduiască o Împărăţie, pe care n-o vedea cu ochii săi de lut, şi pentru care n-avea decât o zdreanţă de pungă goală.
         Aşa fiind făcut, parcă era de un gând cu tot neamul său. De aceea, deşi Mântuitorul l-a iubit şi l-a înzestrat cu daruri întocmai ca şi pe ceilalţi, totuşi el a rămas evreul fără leac, iubind un "Dumnezeu al veacului de acum", iar pe Iisus, care nu corespundea iubirii sale pământeşti, L-a vândut cu treizeci de arginţi, câştig ce-a mai putut să scoată, pentru slujba de trei ani ...

Judecata milostivă

         De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu, decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă, şi trebuie să dea seama de ce-au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea, însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubirea încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem, către seara vieţii, aşa de îmblătiţi în rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşalele.
         Mare este taina pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră a judecăţii după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.
         Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vină la mântuitoarea ei binefacere, aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de "ştiinţă", şi afumată de mândrie. Cum să poată veni ei, care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vină în genunchi înaintea unui simplu peot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi scârbele lor?! Nu, asta mândria n-o poate face să vie de bună voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptăţii, care-i fierbe în zeama lor, până li se-nmoaie oasele trufiei.
         Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate păcatele: primul, prin care intrăm în obştea creştină, e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea botez e botezul pocăinţei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii.
         Sfântul Chiril ne învaţă: "Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numai de mucenici, care primesc Împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă, cei ce se botează în vremea prigoanelor(?). Mântuitorul numeşte mucenicia botez, când zice: "Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care eu mă botez?" (Marcu 10, 38).
         E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti, se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împărăţia Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte ...
         Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la Împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.

Un tovarăş nevăzut şi bun

         Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fii ai oamenilor şi fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13), adică după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi ajungem iar Acasă! Fericit este cine se întoarce de bună voie.
         Unii însă nu se mai întorc ... Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi cu pofte pieritoare îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi de aşa fel le-o întoarce încât ajung să zică binelui rău şi răului bine, din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge, şi aşa îi prinde noaptea (Ioan 9, 4) - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.
         Aci e toată drama omului căzut între tâlhari, pe când se pogora din Ierusalim în Ierihon, adică a lui Adam cu toţi urmaşii, părăsind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe aici şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele? - Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.
         Calea Mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii însă merg două feluri de călători, căci de atunci ... un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20)...

Cărarea Sfântului Pavel

         Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite pe care o au unii creştini despre "mântuirea în dar", pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să "credem" că suntem mântuiţi şi cu asta am făcut totul ce-ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: "Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, care lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la uşă, stăruind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: "Ocărâţi fiind binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi" (1 Corinteni 4, 12-13). Dracii au pus la cale hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocărăşte, îl urăşte şi-l prigoneşte. El avea ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze dincolo pe dracii care lucrau aceasta, şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci, pe potrivnicii care lucrau aceasta, îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi Apostoli, biruind prin înfrângerile lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc, iar de nu, e cu neputinţă."[1] Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă.
         Pilda Mântuitorului, i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă, fără să se fi povestit, "credinţa am păzit ... de-acum aştept cununa" - unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu, şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii.

Despre dragoste

         Nu dori să fi stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.
         În vremea ispitelor să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
         De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.
         Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă şi să te afli străin de viaţa veşnică.
         Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.
         Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.
         Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
         Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
         Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.
         Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.
         Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.
         Dragostea ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi aceasta nu se poate decât numai prin lepădarea de sine şi de toate. Fiecare din voi dacă se leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic. "Iată acum ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună", că întru aceasta a făgăduit Domnul viaţa de veci.

Deşertăciunea deşertăciunilor

         Fie de-a cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele înţelepţilor, la ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul Lui. Toate sunt deşertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui.
         Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind lumea.
         Deşertăciunea este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de frunte; deşertăciune este a merge după dorinţele trupului - şi-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îţi vor aduce; deşertăciune este a dori o viaţă lungă - şi a nu te gândi ca să trăieşti cum se cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să cugeţi la ceea ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, - şi a nu te grăbi către bucuria, cea care sfârşit nu are.
         Fie de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte aceasta în faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.

Iubirea e cărarea

         Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului, sau, după Sf. Maxim, ispita prin plăcere. Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştia vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aceea.
         După ce Domnul l-a bătut pe diavolul în Pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată şi între oameni. Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doară-doară Iisus îi va blestema sau îi va urî, şi aşa va greşi măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e stârnită de potrivnicul, cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni înreolaltă. Iată cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită, pe care l-a avut Mântuitorul de învins:
         "După ce aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină şi încercarea ce le mai rămăsese, ispita prin durere"[2].
         Să urmărim deci uneltirile protrivnicului, să vedem metoda lui şi metoda lui Dumnezeu, tot după cuvintele Sf. Maxim:
         "Neputând vrăjmaşul să-l facă pe Domnul să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce-a venit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care însemnează potrivnic) îi îndemna pe cărturari şi farisei la felurite meşteşuguri împotriva lui Iisus, ca, neputând răbda încercările, cum credea el, să fie adus să-i urască pe cei ce-I întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pe fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o fiind din fire bun?) ci, prin iubirea faţă de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtaţi de el, nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă, ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ce nimeni altul, însă nu i-a urât nici o clipă, de vreme ce diavolul din ei îl certa şi-l umilea dându-l la iveală şi arzându-l cu adevărat, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte. Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul vieţuirii cereşti; vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor celor ce cred; iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îi bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei deşi-i ducea acela.
         O, minunat război! În loc de ură Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei - mai adevărat vorbind, pentru ei - S-a străduit până l-a moarte, în chip omenesc, pentru porunca iubirii, şi dobândind biruiţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a înnoit pe cel vechi."[3]
         Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi-i năpăstuieşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, şi-I cere nedreaptă răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii.
         Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aci, Iisus bate pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţul trupului, adică prin desăvârşita lepădare de sine, sau prin primirea de bunăvoie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu dorire mare. Amin.

Semnul crucii

         În calea mântuirii sau a întoarcerii noastre Acasă, se mai ridică o stavilă: vrăjmaşul însuşi, puterea răului în persoană, sau îngerul rău. Mândria lui nu poate răbda bătaie; acesta-i chinul păcatului său, că totuşi trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat după zeci de ani de lupte dinăuntru, din trup şi din suflet, atunci sufletul şi mintea, făcându-se curate, îl prind în prezenţa nevăzută. Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană să se războiască cu noi. De acum începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau războiul nevăzut. Spre războiul acesta însă să nu îndrăznească nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări neputinţa oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă. Deocamdată să ne mulţumim a şti că asupra diavolului avem acestea trei: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, Sfânta Cruce (Aş întreba pe cei care nu-şi fac semnul crucii: cu ce semn vă apăraţi voi de diavolul?) Ei însă n-au semn, că nu-i lasă să-l facă. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale să zici în adâncul inimii tale: "Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne izbăveşte-mă de cel rău". Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă ...

În pustia Carantaniei

         Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea noastră, aceasta neînsemnând ca noi să ne dedăm lenei, pentru că a făcut Dumnezeu totul din partea Sa, anume:  S-a micşorat pe Sine şi S-a făcut om adevărat, întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat, ca să ne arate cărarea cu lucrul şi cu persoana Sa.
         Deci, cei ce vrem să ne mântuim, avem a merge şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce - desăvârşita lepădare de sine - mulţi se dau ‘napoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate veacurile şi vremile, dar mai ales în vremile noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta. Noi însă să zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în primejdia în care a căzut Dumnezeu; iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici.
         E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul   l-a aruncat din Ceruri. Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împinge la toată îndrăzneala câtă trebuie. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat puterea. El este modelul de luptă cât ţine cărarea. Mântuitorul de aceea a venit, ca să sfărâme lucrurile satanei şi să surpe stăpânirea lui în care ţinea pe oameni. Astfel, când L-a ispitit, în Pustia Carantaniei, ca să facă din pietre pâini, căci flămânzise, El, l-a bătut cu Scriptura zicând: "Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt a lui Dumnezeu"! Dar diavolul n-a renunţat la luptă, ci L-a ispitit iarăşi cu strălucirea tuturor împărăţiilor pământului - cu slava puterii politice - zicând Domnului: "Ţie îţi voi da toată puterea şi strălucirea ei, căci mie-mi este dată şi o dau cui vreau. Deci, dacă Tu te vei închina mie, (toată puterea şi strălucirea ei) toată ţi-o dau Ţie". Ci răspunzând Iisus, l-a bătut grăind din Scriptură: "Scris este, Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai pe El să-l slujeşti". Când s-a văzut diavolul bătut din Scripturi, a luat şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună. Aşa, Îl duse pe Iisus pe aripa templului din Ierusalim, zicându-I: "Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te în râpă, căci este scris că Îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să Te izbeşti cu piciorul de vreo piatră". Atunci Iisus i-a tăiat scurt ispita aceasta, răspunzându-i: "Scris e în lege să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". Şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul se duse de la El până la o vreme. Semn că a mai venit şi sub altă formă.

Din păcătoşi, sfinţi

         Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică creştină şi nu opt sute. Biserica aceasta, e una, e sfântă, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfinţeşte pe păcătoşi. Celelalte "biserici" - casele de adunare ale sectelor - nu  sunt sfinte pentru că sunt întemeiate de oameni robiţi, răzvrătiţi, şi ca atare nu sfinţesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor şapte soboare a toată lumea şi, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul Însuşi, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Biserica în care ne mântuim a apostolească, adică îşi are slujitorii urmând ca dar, prin punerea mâinilor unii de la alţii în şir neîntrerupt, suind până la Apostoli şi prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte "biserici" ivite după aceea prin chiar aceasta, sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.
         Prin urmare, cei ce stăm sub semnul Crucii, câtă vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obştea Bisericii văzute sau luptătoare. Pe ea n-o înnegreşte rugina răutăţii, produsă de împrejurările pământeşti. Ea rămâne nemişcată şi neştirbită, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătură sau viaţă, în credinţă sau rânduiala ei. De aceea se întăreşte prin Har, înţelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă, pe de o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate; pe de altă parte păstoreşte cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaş şi fără beteşug ochiul înţelegeri lor.
         Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aci, sub povăţuirea ei, inşii din obşte au de purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, după trup şi după duh; o luptă cu lumea indiferentă şi necredincioasă; şi lupta împotriva uneltirilor vicleanului.
         Păstorirea Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că în dânsul sălăşluieşte Duhul lui Hristos.
         Iar Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din: obştea bunilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori şi cuvioşi şi a tuturor sfinţilor purtători şi mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacului.
         Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea ... Amin.

Lupta mântuirii

         Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii, ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că oricine s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.
         Prin lume se înţelege categoria păcatului, se înţelege turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei cu un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii, au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, planul oamenilor şi slava deşartă.
         Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu, sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori la aceleaşi. Deci, acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere, ceea ce am făcut odinioară cu plăcere. Multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor noastre trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când este lovit - mai ales dacă-i conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit. Fie prin acela, fie prin altul, el a vrut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti. Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila n-o primeşte, fiindcă n-a venit cum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu oamenii, alteori huleşte pe Dumnezeu. El se arată nemulţumit şi nu vede decât bâta.
         Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru că biruie El în ascuns omului(?), întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.
         Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă ci se smereşte, aducându-ne aminte greşalele noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Noi nu ştim tainele lui Dumnezeu; pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face-o şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea dreaptă după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu.
         Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, căci ei sunt ostaşii Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânirea morţii.
         Iar despre nevoinţa care doreşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean

         Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică - cea mai uşoară - ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, însă acestea trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup.
         Foamea îmblânzeşte fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare în parte: măsura, trebuinţa şi putinţa ...

Puiul necurat

         Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine "primul pui al diavolului". Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte protrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începutul mândriei. Lepădarea acesteia o poate face însă numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu.
         Când vrei cu toată sinceritatea şi tăria să birui piedica a doua a viciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, atunci şi Dumnezeu sporeşte dragostea ta către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât şi piedica din cale e mai mare.
         Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi, străini şi călători pe aici pe pământ. Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să-i fie veşnică viaţa aceasta vremelnică.
         Deci, ca să ne mântuim, trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care toate aici rămân. Iar dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, sufletul întreg se pierde.
         Şi totuşi n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli - şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria - iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdia de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor. Sufletul însă care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta.

Despre îngustimi şi eretinism, sectarismul

         E bine să punem la punct acel "spirit sectar", spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine. Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am observat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti; se găsesc sectari (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică, cel căzut în asemenea îngustimi, susţine cu toată tăria că aşa este "Adevărul", cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere, a sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.
         Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.
         Orice spirit aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în conducerea prea înţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi de minte decât de alte boli fizice.
         Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează; se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimele acestor îngustimi. Şi, întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vie cel cuminte.
         Să luăm un exemplu şi-un model de îngustime a oamenilor providenţiali din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât. Se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sf. Vartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos, iar după ce a cucerit Portugalia la anul 1850 se făcu stăpân şi peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei dispunea acum şi de aceasta. Această întindere imensă, făcea ca Filip să se creadă în sine aşa de tare, încât afirma, umflat de mândrie, că-n împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania se cutremură pământul.
         Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: "mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici"; într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor, încât aceştia îl numiră "Demonul de la miazăzi".
         În luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a căutat ca să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul.
         Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca cu armele să-şi apere libertatea religioasă şi politică. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18000 de oameni au fost arşi de vii, la 30000 li s-au luat averile rămânând pieritori de foame şi 100000 fură nevoiţi să părăsească ţara.
         Filip, povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca toţi cei care nu sunt catolici să se boteze s-au să părăsească ţara. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi-au trecut în alte ţări, iar cei săraci au rămas pe mâna iezuiţilor şi a inchizitorilor şi-au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri Spania de miazăzi ajunsese o paragină.
         Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod ucigătorul pruncilor: păduchi sub piele! iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.
         Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloacele de teroare, ca să se impună un creştinism forţat. Întrebăm Apusul: Oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este iubirea de oameni a Lui? Şi unde este răbdarea care trebuie s-o avem până la jertfă pentru fraţii noştri mai slabi? ... Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine. De aci reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de-o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile în îngustimea sa până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.
         Oricine care este afumat de-o vară vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată azi sau mâine să producă "anarhie" prin răzbunare şi ferocitate. Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui care a legat pe toţi creştinii de veacuri până la sfârşitul veacului acestuia. Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi "judecata cea de pe urmă" se grăbeşte.
         Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropească tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără de voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale pentru o veşnicie fără de sfârşit ... Amin.

Lupta dintre ateism şi creştinism

         Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în concepţia oamenilor de ştiinţă cât şi a maselor neştiutoare, lumea fusese creată sau exista din vecii vecilor, fiind guvernată de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, aşa după cum învaţă Biserica creştină. Până la sfârşitul acestui secol toate rupturile ce s-au făcut, în numărul nesfârşit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns ca să atingă treapta cea mai de jos, a negaţiei lui Dumnezeu; cu toate că toate ereziile, având pe tatăl minciunii ca conducător al lor, împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu. Oamenii deci, nebăgând de seamă de vraja vrăjmaşă care prin diferite amăgiri şi înşelătorii îi face să se creadă întru sine mai presus de Biserică şi de cele şapte soboare, încep să se taie în Scripturi după cum îi taie capul pe fiecare, fără să ţină cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia putem să creştem şi să ne mântuim.
         Toată lucrarea antihristă a diavolului, însoţită de tot felul de puteri şi semne şi de minuni mincinoase, sunt îngăduite de Dumnezeu pentru fiii pierzării fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevărului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi ca să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărului ci au îndrăgit nedreptatea.
         Iar unitatea Bisericii noastre pe care a întemeiat-o Domnul, şi al cărui cap văzut şi nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu Sfânt Sângele Său, deci nu există altă Biserică decât aceea pe care a întemeiat-o Iisus Hristos prin apostolii Săi şi care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească.
         Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, a dezbinat pe oameni prin ura sa, să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el. Abia în primii ani din secolul al XIX-lea, noua concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că: "lumea aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din vecii vecilor.
         Ştiut este din toată lectura făcută că materialismul dialectiv e ateu; profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, învierii şi Împărăţiei lui Dumnezeu ... Bun. Dar cu asta încetează de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Nu mai este înviere şi judecată? Dar pe faptul că mulţi oameni, pot fi ei milioane la un loc care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta încetează de fapt de-a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului? Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic Fenerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: nu religia a făcut pe om ci omul a făcut religia, iar contemporanul său David - Frederic Strauss a supus Evangheliile unei critici în toată regula, iar .............. îşi îndreptează . . . . . sale lovituri filozofice împotriva bătrânelor dogme creştine, urmează urmează de aci că omorând pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu cu asta ai scăpat de Dumnezeu? ...
         Dar abia se dezvăluie Adevărul ce trebuie scos la iveală. De aci încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor ce cred în El, în Biserica Lui cea adevărată şi-n Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste probe, şi numai acei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până în vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihrist până la sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de-a răbda nedesăvârşirea semenului tău, şi de a te lăsa ca să fi condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului cum că nu este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: "Dacă pe voi lumea vă urăşte, gândiţi-vă că M-a urât mai întâi pe Mine, şi dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni". În toate aceste suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: în primul rând să ne facă să urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinţei şi, în al doilea rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apăsându-ne cu legi sau oameni. În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul că ce este şi unde-i este inima şi nădejdea lui.
         Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste strâmtori nu este alta decât a lui Iisus şi după El a tuturor sfinţilor care având pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost înarmaţi cu toate armele în aşa fel că au ştiut cum să răspundă atacului diavolului, biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice până şi atunci când acestea au voit să le taie capul sau altceva să le facă, pentru că n-au voit ca să refuze sfintele învăţături ale Mântuitorului şi să le primească pe ale lor.
         Toate măsurile lor de constrângere ce au fost făcute pentru negarea sau tăgăduirea Dumnezeului celui adevărat, precum şi a lucrurilor Lui care Le-a făcut pentru mântuirea noastră, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru că Iisus Hristos care era în inimile lor, nu putea să fie constrâns să facă ceva ce nu-l place pe El. Pe Domnul nu l-a putut constrânge decât suprema Sa bunătate, desăvârşirea Sa, care a biruit îngustimea ateismului lui Iuda, dându-i votul: "Ce faci, fă mai curând". Toţi ceilalţi apostoli n-au înţeles cuvântul acesta atunci, ci credeau că vorbeşte de ceva cumpărături cu Iuda, întrucât purta punga comunităţii şi praznicul era aproape. Aci se mai împlineşte şi cuvântul proorocului: "Iară duşmanii omului sunt cei din casa lui".
         Tot de aci mai reiese şi un alt învăţământ: ştiinţa cu toate termenele ei nu-ţi angajează viaţa în joc niciodată, iară credinţa creştină întotdeauna. Măsura coacerii în creştinism atunci se zice că a ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să trecem din lumea aceasta biruitori în toate ispitele şi durerile prin iubirea lui Iisus împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în creştinism, ca să ajungi să simţi şi tu durerea care a simţit-o "Crinul(?) de pe cruce", plângând nemernicia oamenilor şi rugându-te pentru iertarea lor.
         Apostolii n-au înţeles atunci supremaţia spiritului liber a lui Iisus, pentru că încă nu se pogorâse Duhul Sfânt peste ei, care să le dea putere ca să bea acelaşi pahar şi de a se boteza cu acelaşi botez pe care l-a primit Iisus. Lucru sigur că dacă înţelegeau atunci toţi se ridicau împotrivă, în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecinţele ateismului lui Iuda "Ce faci fă mai curând". Dar, după pogorârea Duhului Sfânt, li s-au luminat puterile minţii şi-au înţeles necesitatea jertfei şi liniştea deplină a Mântuitorului împotriva agresiunilor necredinţei. De acum moartea nu mai e pedeapsă a firii ci pedeapsă a păcatului. Ca atare trebuie primită fără şovăire şi reacţiune.
         Trebuie să acceptăm cu mintea şi cu inima netulburată pe oricine care, neputându-ne desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât de a ne omorî pur şi simplu. Căci în aceste două tabere (creştinism şi ateism) nu poate fi pace, numai dacă trece una peste alta. Prima tabără este totdeauna paşnică şi senină şi cu inima atât de largă încât iartă totul şi vrea ca toată lumea să se mântuiască. Cea de-a doua însă, este plină de răutate şi desăvârşesc în bine pe cei din prima, trecându-i prin cuptorul suferinţelor. Nouă ne-ar fi pagubă supremă de-a trăda creştinismul de frica lor sau de frica durerilor. Nu trebuie să ne facem de vrajbă cu ei întrucât sunt stăpânirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru păcatele noastre. Deci îi acceptăm nu de frică, nici din diplomaţie, nici urmărind vreun câştig sau cinste deşartă, ci din convingere că aşa ne punem de acord cu Providenţa care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu "pentru ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi", pentru ca toţi să fie "o turmă şi un Păstor".
         Mântuitorul nu ne-a învăţat care formă de stat mântuieşte oamenii, care reformă monetară sau agrară ne duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Ba chiar a spus că lipirea inimii de bogăţii duce la osândă. Aşa că să nu ne prindă mirarea când vedem că unora, bogaţi de aceste pământeşti, le vine vremea osândei încă de pe aici, pentru că pe bună dreptate vine, fiindcă n-au avut grijă de lazării de la poartă. Deci, felul cum îşi chiverniseşte stăpânirea factorul economic creator de forme istorice e treaba stăpânirii, noi trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, indiferent ce măsuri ia "Cezarul" pe faptul că noi mai avem un Împărat şi-o Împărăţie dincolo de hotarele acestei lumi. Cam întotdeauna stăpânirile pământeşti au fost în conflict cu aceea a Providenţei Divine dar Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin mâinile lor. Deci, ori de câte ori stăpânirile acestea pământeşti şi trecătoare ar căuta să nege existenţa lui Dumnezeu sau a lucrurilor lui, o recunoaştem ca stăpânire din ascultare de Dumnezeu, pentru că El conduce şi stăpânirile vremelnice şi le îngăduie pentru ca să desăvârşească pe noi prin toate suferinţele şi caznele.
         Nu trebuie să reacţionăm împotriva stăpânirilor celor ce nu cred în Dumnezeu şi în lucrurile Lui pentru ca să nu fie, că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, dar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu şi conducerii Sale providenţiale. Dumnezeu este autoritatea superioară tuturor stăpânirilor şi El le îngăduie pe toate cu scopuri foarte bine definite.
         Orişice lege o ascultăm deci din cauza autorităţii lui Dumnezeu. Când legile şi stăpânirile sunt împotriva lui Dumnezeu nu le ascultăm tot din acelaşi motiv, pentru că Dumnezeu nu mai este autoritate de spijin a unei legi sau a unei stăpâniri împotriva Sa.
         Reacţionăm însă împotriva păcatului ateismului fiindcă e păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat împotriva Adevărului, şi Dumnezeu este Adevărul, pentru vina aceasta. Dar stăpânirea poate să ne taie capul şi să facă cu noi ce va vrea că o ascultăm(?). Cu aceasta suntem în câştig şi noi şi stăpânirea şi-a făcut datoria. Am . . . . . . . neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş la valoarea majoră a unui principiu fundamental e dovada unei lipse de minte care dacă refuză şi sfatul cel mai luminat nu va întârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.

Copyright © 2000-2005, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.